Justiţia, într-o altă etapă. Decizia CCR care responsabilizează procurorii şi judecătorii

Doar cei care nu cunosc subtilităţile juridice, detaliile Justiţiei şi cei mânaţi poate de prea multe orgolii s-au învolburat mai mult decât era cazul în aceste săptămâni. Iar zbuciumul, freamătul şi vuietul au fost pe măsură. S-a vestit pe tonuri categorice moartea anticorupţiei, oprirea tuturor investigaţiilor, uciderea dosarelor importante şi a miilor de speţe ce creşteau exponenţial zi de zi ca Făt Frumos din poveste de ajunseseră să depăşească cu mult chiar toate rechizitoriile trimise pe an de cea mai activă instituţie de parchet în instanţe. Pe toate căile, direct sau indirect, prin interpretări, s-a sugerat ideea trecerii CCR de partea inculpaţilor pentru corupţie, a borfaşilor şi a penalilor. Scurt, tranşant, în bloc şi fără discuţii. Şi nu s-a întâmplat asta.

Greşelile au fost făcute de ambele tabere în egală măsură, cu antepronunţări clare şi acuzaţii sau comparaţii care de cele multe ori nu au avut legătură cu speţa. Argumentaţia aplicată, reală şi susţinută a lipsit cu desăvârşire pentru că, în bunul stil dâmboviţean, amatoristic şi pompieristic, unul s-a luat după celălalt şi nimeni n-a mai verificat, analizat şi documentat nimic. Locul raţiunii, al chibzuinţei şi logicii a fost luat de o panică vecină cu isteria. Însă realitatea ne-a demonstrat, cât se poate de clar, că s-a greşit. Pentru că la Curtea Constituţională, încă de săptămânile trecute, majoritatea înfierată public era în fapt destul de temperată şi, ca atare, aşa cum s-a şi văzut, adevărul faptic a bătut până la urmă retorica prorocită.

Curtea Constituţională s-a ferit cât a putut să repete greşelile inopinatei decizii 51 privind neconstituţionalitatea articolului 142 alin 1 din Codul de procedură penală ce a vizat mandatele de supraveghere tehnică. Decizia precedentă a afectat mult capacităţile DNA, mai mult decât ar vrea procurorii să recunoască. Iar acelaşi DNA spunea atunci ferm, să ne aducem aminte: că nu e absolut nicio problemă, că pot face faţă, că se descurcă cu brio. Şi nici atunci n-a fost exact. Acum totul a fost iar puţin pe invers. Profeţiile prăpăstioase tind să nu se înfăptuiască chiar dacă s-au spus, pe româneşte, în avalanşă, multe verzi şi uscate.

Într-un fel e ca-n poveştile updatate de realitate. După ce, ca să arate cât de puternic este, Petrică a tăcut adânc scrâşnind din dinţi când a văzut că lupul i-a mâncat oaia şi mâncată i-a rămas, acum acelaşi Petrică a ţipat cât a putut de tare, ca să ştie toată ţara, că lupul vine şi îi înghite toată munca, avuţia şi cel puţin jumătate de casă. Însă, de data asta, lupul n-a mai venit. Iar de pe marea casă a lui Petrică dacă vor pica vor fi doar ţiglele sparte, găurite şi şubrede. Că sunt stricate.

CCR a amânat trei săptămâni hotărârea pe abuz în serviciu pentru o aprofundare mai bună şi clară. A solicitat puncte de vedere de la instituţiile ce puteau fi vizate, statistici şi hotărâri şi s-a uitat mai atent decât de obicei pe jurisprundenţe pentru că miza era într-adevăr importantă. Cei 9 judecători aveau încă de la începutul anului de soluţionat opt dosare aflate deja în stadiul de pronunţare, excepţii admise de instanţele de judecată şi ridicate pe neconstituţionalitatea abuzului în serviciu. Adică articolul 297 alin 1 din Codul Penal, cu tot cu corespondenţele sale din vechiul Cod Penal şi forma sa agravantă, articolul 13 indice 2 din legea 78/ 2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

CCR trebuia să ia o decizie pe cele 8 dosare, dintr-un val de 21 de excepţii ridicate într-o perioadă relativ scurtă de timp: din 30 Decembrie 2015 şi până pe 13 Iunie 2016 inclusiv. 17 dintre cele 21 de excepţii au fost depuse numai pe neconstituţionalitatea articolului 13 indice 2 din legea 78/ 2000 care a fost o altă miză.

Toate cele 8 speţe care au fost în pronunţare au inclus ambele articole de lege şi au vizat 21 de inculpaţi pentru abuz în serviciu printre care cei vestiţi: Alina Bica, Nicuşor Constantinescu şi Gheorghe Bunea Stancu. CCR trebuia să judece speţele pe care a fost sesizată pentru că oricum mai are 13 de hotărât tot pe aceeaşi temă, unele chiar în faza de raport. Şi le-a judecat just, rabinic, solomonic şi destul de înţelept şi raţional având în vedere în circumstanţele date. Judecătorii Toader Tudorel şi Daniel Morar au fost cei doi raportori constituţionalişti care au avut împărţite cele 8 speţe aflate în pronunţare iar “legiferarea” n-a mai fost, ca de obicei, in extenso, ci până acum se arată că la CCR a fost o interpretare în sensul de clarificare ce nici măcar n-o doreşte de Parlament legiferată.

În decizia luată, ce într-adevăr putea fi maximă, de dezincriminare, CCR n-a intrat pe interpretări de latură subiectivă, n-a redefinit folosul necuvenit, n-a reinterpetat toată infracţiunea. Judecătorii au avut grijă şi la formulări atunci când au admis excepţia de neconstituţionalitate. N-au scris, de exemplu, “este neconstituţional în măsura în care sintagma îndeplineşte în mod defectuos nu înseamnă încălcarea legii”.

După discuţii purtate în ultimele săptămâni, ore-n şir de deliberări şi după ce s-au depăşit hopurile articolului 13 indice 2 din legea 78/ 2000 de care nu s-au atins, judecătorii Curţii au stabilit negru pe alb că articolele din vechiul şi noul Cod Penal sunt constituţionale doar dacă sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” se traduce prin fix cu “îndeplineşte prin încălcarea legii”.

Adică de acum înainte atât procurorii cât şi judecătorii, atunci când cercetează sau judecă se vor uita pe încălcările clare, evidente de lege şi pe actele normative asimilate cu aceeaşi putere, aşa cum teoretic ar fi trebuit să se uite şi până acum. Nu vor mai fi lăsate la mâna subiectivismului interpretările largi, laxe pe care le permitea nejuridicul termen “defectuos”, astfel încât toate deciziile de oportunitate să ajungă automat abuz în serviciu, o intrare într-o clădire unde cineva era suspectat că ar fi comis un abuz în serviciu să devină instant complicitate la acel abuz sau aşa cum o poliţistă care plecase din timpul serviciului să-şi trateze copilul bolnav acasă a ajuns să fie condamnată penal pentru abuz în serviciu cu prejudiciu de 4 lei.

Pentru toate acestea, aşa cum susţin şi toţi oamenii cu ştiinţă de carte ai Justiţiei, există răspunderi disciplinare, materiale şi chiar şi neglijenţă în serviciu. Claritatea, precizia, previzibilitatea, accesibilitatea şi predictibilitatea unei prevederi sunt esenţiale în orice act normativ, mai ales în Codul Penal. Îi dau putere şi forţă actului, lasă mai puţin loc de dispută, de răstălmăcire, de subiectivism, de exces şi de greşeală.

Griul “defectuos” se poate interpreta şi traduce prin orice, albul şi negrul legii nu prea. Iar când instanţele stabilesc adevăruri judiciare esenţiale pentru viaţa unor oameni vinovaţi sau nu, este bine să existe cât mai puţină marjă de interpretare şi ambiguitate.

Până la urmă, şi un act de Justiţie este mai puternic, mai respectat şi mai temut dacă prevederile pe care funcţionează sunt limpezi, ferme, neechivoce şi cât mai puţin confuze. Iar asta înseamnă responsabilitate şi responsabilizare în egală măsură.

Până la publicarea motivării deciziei CCR, datele obiective şi preliminare arată că până acum, dosarele mari ale DNA nu sunt într-un mare pericol. În primul rând, pentru că cei trimişi în judecată pe abuz în serviciu mai au şi alte infracţiuni reţinute la activ. Dacă va pica ceva, vor fi speţele golaşe şi pompieristice şi interpretările urechiste în care procurorii au încadrat la abuz în serviciu orice neîncălcare de lege. Dar aceste cazuri sunt şanse să fie destul de puţine şi totul se va vedea de la speţă la speţă. Mai multe dosare şubrede ar putea fi la Parchetul General sau în secţiile teritoriale de parchet din ţară unde de mai multe ori neprofesionismul instrumentărilor penale şi dorinţa de a umfla statistici au condus la situaţii ridicole chiar şi în instanţele de judecată.

Important este să vedem şi de ce s-a ajuns aici pentru că acesta pare să fie adevăratul semnal de alarmă. Nu o dată, procurorii, în special cei ai DNA au fost avertizaţi uneori chiar de Curtea Constituţională că folosirea în exces a interpretărilor generate de definirea ambiguă a abuzului în serviciu poate conduce la un revers al medaliei, la un efect de bumerang. E până la urmă ca-n fizică: orice cauză are şi un efect, orice reacţie are şi contrareacţie. Asta s-a văzut în excepţiile ridicate la Curte ce au crescut simţitor pentru aceeaşi infracţiune. Curtea era obligată să le judece şi de data asta, în mod unanim, a arătat că poate fi chiar mai înţeleaptă decât DNA. Pe o exagerare până la refuz a folosirii încadrărilor pe abuz în serviciu a corectat o breşă a legii, reuşind să fortifice şi nu să slăbească actul de Justiţie.

Dacă pe judecătorii din instanţe îi ajută decizia, pentru procurori ea este o lecţie. Timp de doi ani şi jumătate, patru din cei 9 judecători ai Curţii au fost cercetaţi şi ei de Parchetul General pentru un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Acum, toţi cei 9 judecători au arătat că sunt suficienţi de maturi să-şi depăşească umorile, nemulţumirile, supărările şi erorile din trecut şi au introdus actul de Justiţie într-o nouă etapă, la alt nivel: de temeinicie, fundamentare, justeţe, respect şi sobrietate.

Pentru cei ce nu înţeleg că de acum se impune mai multă rigoare, precizie, cumpătare şi înţelepciune, vor pierde în continuare pe propriile greşeli, ambiţii şi îndărătniciri. Iar când reculul cel mare va veni, prin sedimentarea mai multor speţe şubrede, în mod real se va risca ceva important şi foarte de preţ: delegitimarea ideii de anticorupţie.

România nu-şi permite asta.