Prin ei înşişi. Dezastrul şi victoria.

În vara lui 2012, un clovn inculpat pentru şantaj s-a pus în faţa unei camere de televiziune, a strigat “jos ciocoiul de la Primărie”, a luat puţin ţara la pas cu aceeaşi poezie şi a scos peste 9% în alegerile locale. Adică aproape 900.000 de voturi.

În aceeaşi toamnă, păcăliciul gargaragiu şi inculpat, în faţa aceleiaşi camere, a început să urle pe toate gardurile “PSD şi PNL aceeaşi mizerie” şi, cu peste 1 milion de voturi şi 15% mandate obţinute, a devenit a treia forţă politică în Parlament.

Acum comicăria e-n puşcărie. Partidul nu mai e.

În vara lui 2016, un tocilar cu breton, fără charismă şi nesigur pe sine, dar decent, fără structură şi pârghii de partid a strigat în Capitală ceea ce urlă de mai mulţi ani: că vrea, în felul lui, să salveze Bucureştiul. A luat la primărie, pe persoană fizică, 170.000 de voturi. Adică aproape 30% din sufragiile exprimate. Contracandidatul său a fost ales primar de capitală cu vreo 250.000 de voturi. Adică 43% din 570.000 câţi au ieşit. Din cei 1,7 milioane de bucureşteni, aproape 1,2 milioane n-au vrut să voteze pe nimeni şi nimic nu i-a urnit.

“Problema Nicuşor” este, deocamdată, una falsă. Poate deveni ceva, poate câştiga mai mult scurtcircuitând şi parlamentarele, poate pierde totul sau poate rămâne neant. Timp nu are foarte mult şi tot timpul va arăta cât de inteligent este.

Problema veşnică este cea a decuplării establishmentului politic de electorat. Iar la vot, bineînţeles, mişcarea e inversă şi se vede. În Bucureşti, sub niciun chip, electorii nu mai vor să audă de politicieni. Şi nu de ieri, de azi, ci de ani buni. În ultimii 16 ani de exemplu, Bucureştiul n-a sărit de o participare de maximum 45% la locale. 800.000 din 1,7 milioane au fost cei mai mulţi care au ieşit din case ca să-şi aleagă un nou primar general.

Când domnul Vasile Blaga susţine acum, în 2016, că a descoperit absenteismul, lehamitea şi sila bucureştenilor faţă de politic, nu spune adevărul. Acum 8 ani, în 2008, chiar Vasile Blaga a fost cel care luat bătaie de la Sorin Oprescu, în două tururi de scrutin chiar de la mai puţini bucureşteni decât câţi s-au prezentat acum la vot.

Captivi în realităţi paralele doar pentru protejarea propriilor scaune, duetul Gorghiu- Blaga a transmis oamenilor că a obţinut “cel mai bun scor de la Revoluţie încoace”, un rezultat “fără precedent”. Numai că în lumea asta, în care trăim cu toţii, vedem de la o poştă că al PNL candidat nici măcar n-a reuşit să-şi tracteze partidul în Capitală, că Predoiu a obţinut aproape de 4 ori mai puţin decât câştigătorul, că habar n-are nici câţi bucureşteni au venit la vot, că în Bucureşti, pentru prima dată după mulţi ani, într-un timp foarte scurt de 1 an şi jumătate, partidul prezidenţial şi-a pierdut electoratul, că, la nivel national, 32% e mai mic decât 37% şi că din două structuri de partide mari, nu se ştie cum, dar a ieşit o formaţiune chinuită de loc 2.

În 2016, PNL a obţinut pe vot politic la Consilii Judeţene cu 1,5 milioane de voturi mai puţin decât sufragiile PNL şi PDL adunate din 2008. Da, şi asta este fără precedent. Vorba facebookului: nu ştim ce faceţi voi acolo, dar noi pe aici chiar nu fumăm nimic!

Localele au arătat că adevăratele probleme sunt în PNL la leadership, oricât s-ar încerca să se ascundă asta. Conducerea e slabă, n-are forţă, vigoare, fermitate, nici măcar idei n-au. E presărată ori cu reprezentanţi învechiţi în rele, ori cu oameni fără substanţă, ori cu paraşutaţi în funcţii, drept pentru care partidul îşi ia mereu şi în unanimitate lumina din exterior. În general, trăiesc în beznă şi apucă rapid câte o lanternă de pe unde o găsesc pe jos. Depinde cine-o aruncă: Cotroceniul, trăgătorii de sfori interesaţi sau chiar hellvigii mai mici sau mai mari, unii chiar de prin studiourile de televiziune. Totul e o plesneală politică, o glumă proastă, o manea fără refren. Să ai patru candidaţi pentru Primăria Generală până în buza alegerilor locale este oglinda perfectă a haosului şi deşertăciunii politice în care se află conducerea PNL. Ce să livrezi electoratului şi să mai vrei să te mai şi voteze, când tu în prag de scrutin nu ştiai cine-i candidatul tău? Când tu ai pierdut alegerile ruşinos de spectaculos, neerodat de guvernare şi vii din noaptea minţii şi spui că-i fără precedent victoria ta de la Revoluţie încoace? Ce şi cum să câştigi când nu ştii efectiv cam pe ce lume trăieşti, când şi acum eşti decuplat total de la realitate? Bula autismului politic naşte mutaţii, inversează realităţi şi nu poate duce decât sigur în jos. Parlamentarele oricum vin.

Pentru preşedintele Iohannis, votul din Bucureşti a fost o palmă care întâia oară pentru un şef de stat din România a venit cel mai devreme. La sfârşitul lui 2014 avea cu 1 milion de voturi peste stânga şi, în Bucureşti, 656.000 de voturi, cu mai mult de 165.000 peste Victor Ponta. În Iunie 2016, pe vot politic în Consiliul General, partidul său prezidenţial a scos abia 60.000 de voturi. De la Ciorbea la Videanu, adică din 1996 până în 2000, preşedintele de dreapta, în Bucureşti, şi-a lăsat mereu moştenire aleşii. Iar când stânga a fost la Cotroceni, tot dreapta a câştigat Capitala sau tot ce nu avea carnet PSD. Îngenuncheat în Bucureşti chiar de votanţii săi, Iohannis cu trei ani şi jumătate de Cotroceni înainte arată electoral, pe cifre, ca un şef de stat la sfârşit de carieră. Gol, inodor, insipid, preocupat doar de cum îi pică lumina pe faţă sau pe facebook, o formă fără fond recitatoare de texte, un globe trotter cu aeronavă şi fără niciun proiect adevărat de ţară şi preocupare reală de bărbat de stat. O performanţă pe care, să recunoaştem, nici măcar Emil Constantinescu n-a egalat-o atât de rapid. Învins şi autodeclarat a fost doar la sfârşit de mandat. Până atunci a existat Dorin Marian.

Dezastrul PNL şi scăderea lui Iohannis n-au făcut decât, ca revers al medaliei, să întărească şi revigoreze nesperat stânga în aceeaşi perioadă scurtă de timp. De 16 ani, de la începutul erei Adrian Năstase, PSD n-a mai câştigat în rafală toate primăriile de sector din Bucureşti. Niciodată n-a câştigat primăria generală cu un membru, asumat, cu carnet de partid, al PSD.

Liviu Dragnea, primul preşedinte al PSD condamnat penal prin decizie definitivă şi irevocabilă a Justiţiei, nu numai că n-a dispărut de la şefia partidului, dar şi-a consolidat puternic poziţia, dirijând un partid îngropat la propriu de dosare penale dar câştigător detaşat al alegerilor locale. Şi-a întărit tot ce are o formaţiune mai de preţ: baza partidului. Pe vechile structuri, pârghii şi mecanisme atent conservate ale primarilor PSD, partidul a câştigat iar per total tinde să depăşească scorul USL din localele 2012.

În România, social democraţia este tradiţională prin lipsa de criterii şi standarde de integritate, prin tendinţa continuă de captura statul şi de a slăbi Justiţia, însă de data asta PSD a fost mai smart politic, mai închegat, mai organizat, mai unit, mai disciplinat şi determinat. De aceea a şi câştigat.

Ca să aibă bineînţeles pe cine să dea vina, doamna Alina Gorghiu aflată “in denial” ne-a mai spus ceva ce-a mai aflat dânsa aşa, de prin exteriorul partidului, de pe la farurile călăuzitoare ce ii fixează azimutul: că “discursul anticorupţie pare să fi fost invalidat în mai multe locuri din România şi asta ar trebui să ne pună pe gânduri, pe noi, partidele politice şi să vedem ce e de făcut în această direcţie”.

Şi cam ce-ar fi de făcut? Poate doamna Gorghiu să-şi pună pentru parlamentare toţi condamnaţii şi inculpaţii pe liste. Aşa vom vedea foarte probabil cum, în frunte cu doamna Gorghiu, imediat, vor fi măturaţi toţi de valul votului popular.

Dacă n-ar fi fost anticorupţia asta blestemată de toţi care s-o pună pe gânduri acum brusc pe doamna Gorghiu, dânsa probabil nici n-ar mai fi avut pupitru de unde să ne împărtăşească aceste măreţe idei. În România în ultimele peste două decenii, anticorupţia asta înjurată când ceva nu le convine l-a făcut pe Năstase să piardă alegerile, l-a făcut pe Băsescu să le câştige, pe Geoană iar să le piardă, pe Băsescu iar să le câştige, l-a făcut pe Ponta să le piardă şi pe Iohannis să le câştige. Retorica asta anticorupţie a adus în România la putere şefi de stat. Ţara asta nu e formată numai din borfaşi.

Că în România se votează, pe alocuri, încă inculpaţi, arestaţi, condammaţi pentru fapte de corupţie n-ar trebui să ne mire şi nici să ne surprindă. În România, chiar se fură zi de zi, oamenii trăiesc la fel de prost, sfânta şpagă e înrădăcinată, standardul de viaţă nu e ridicat, nu există cultură anticorupţie şi vedem asta mereu. Oameni prinşi cu raţa corupţiei în gură într-o instituţie sau partid, a doua zi o iau de la capăt. Vreun coleg, funcţionar, primar sau medic este prins întotdeauna făcând la fel. O avea eternul domn Petrache de la Ilfov cultură anticorupţie sau hebenciucul liberal, Tase Bijboacă? În plină campanie, chiar şi unul din nenumăraţii din candidaţi ai doamnei Gorghiu la Primăria Capitalei s-a dus să ia bani pentru campanie de la inculpaţii pentru corupţie, devenind la rându-i suspect DNA. Cultura corupţiei, nu a anticorupţiei, există şi la vârful PNL.

În unele locuri, da, s-au votat condamnaţii sau suspecţii, în altele locuri nu. Dar asta nu e nici vina procurorilor şi poate nici măcar a oamenilor. Ofertele politice au fost atât de slabe încât electoratul nu a avut soluţie, a crezut şi mai crede că asta e calea cea bună. Şi asta e numai vina liderilor politici, inclusiv a PNL. Nu e anticorupţia de vină că establishmentul politic a fost mai slab decât nişte condamnaţi definitiv şi inculpaţi pentru jumulirea bugetelor publice.

Tendinţa de a “da vina pe DNA” o are tot eşicherul politic, unit în cuget şi-n simţiri, sfârtecat de dosare penale şi scandaluri de corupţie. Ştim poezia: DNA e de vină că ei nu muncesc, că nu se lucrează în instituţii, că se semnează, că nu vin investitorii, că legile-s proaste, că se pierd bani, că sunt slabi, că nu fac nimic inteligent, că fură sau că pierd sau câştigă alegeri. DNA a ajuns paratrăznetul invariabil naţiunii.

Aici este şi vina DNA că strategic a mers cu multe octave mai sus decât era firesc şi şi-a asumat rolul greşit mesianic de sanitar al poporului. Nu poţi în mod realist cu 200 de procurori să cureţi o ţară de 20 de milioane în care corupţia a putregăit sisteme, nu poţi schimba în ani nici mentalităţi. O civilizaţie, un popor cu o mentalitate anticorupţie se sedimentează în timp, de către generaţii şi standarde de viaţă crescute. Aşa cum cu o floare nu se face primăvară, aşa nici cu 1250 de trimişi în judecată pe an pentru fapte de corupţie, ca acuzare, fără mecanisme de prevenţie, fitre şi pârghii nu poţi stârpi definitiv nimic.

DNA ar fi bine să renunţe la această retorică păguboasă şi suprarealistă ce începe să i se întoarcă în faţă. DNA, ca acuzare, trebuie să strângă probe şi să instrumenteze dosare penale care să reziste în instanţă. Secţia I trebuie să pună burta pe carte şi pe coduri penale, să renunţe la superficialitate, la instrumentări şubrede şi la procurori slabi care se cred şi ei Dumnezeii naţiunii. Altfel, toate instrumentările secţiei care în parte deja au început să fie invalidate în instanţe, cu toţi suspecţii de corupţie din dosare se vor victimiza în faţa oamenilor, aşa cum în unele cazuri s-a şi întâmplat. Şi iar are bruşte revelaţii doamna Gorghiu să spună că “anticorupţia a fost invalidată” în România. De parcă DNA a pus candidaţii perdanţi prin ţară, nu conducerea PNL.

Prin ei înşişi au pierdut sau, după caz, au câştigat domnii Iohannis, Blaga, Dragnea şi doamna Gorghiu. Prin ei înşişi şi deciziile lor vor pierde sau vor supravieţui în continuare. Partea bună este una singură: ştampila noastră nu e niciodată la ei.