Media

“Eticheta Tony Blair”- lumini și umbre

3 februarie 2013

De foarte mult timp am vrut să scriu ceea ce urmează. Singura problemă a fost lipsa de timp. Am ținut să scriu pentru că eu întotdeauna prefer adevărul, pentru că minciuna și ignoranța nu sunt niciodată pe gustul meu, pentru că printre micile mele pasiuni sunt analizele în detaliu ale carierelor liderilor puternici ai lumii și pentru că este incorect cum se vorbește în spațiul public românesc despre Tony Blair. Este, până la urmă, nedrept, chiar și față de el.

Cine-i analizează cariera, cine-i citește memoriile, cine află și înțelege cum a acționat și gândește acest om, realizează că, în pofida a ceea ce se spune public în România, un om politic de talia lui Blair are multe lumini puternice dar și foarte multe umbre. Decizii majore bune- luate împotriva opiniei publice covârșitoare, dar o slăbiciune fudamentală: aceea în fața presei și mogulilor. Și aceste două componente, paradoxal la o primă vedere, în omul politic Tony Blair s-au completat.

Este extrem de interesant să înțelegi gândirea unui om de stânga în momente- cheie foarte dificile. În momente în care ai poporul împotriva ta și știi că singura decizie pe care o poți lua n-o să-l facă sub nicio formă fericit. Ba chiar o să-ți distrugă toată cariera, o să te urmărească toată viața. Dar trebuie s-o iei pentru că, altfel, fracturezi iremediabil, din punct de vedere strategic, viitorul unei țări și speranța la democrație a unor națiuni.

Dacă mi-ați fi spus în dimineața aceea luminoasă de Mai, când am intrat pentru prima oară în Downing Street că, în timpul mandatului, voi implica Marea Britanie în patru războiaie, aș fi fost uluit și îngrozit“, mărturisește Blair.

Și avea dreptate. Tânărul premier laburist care avea să câștige consecutiv trei runde de alegeri generale, după ce partidu-i stătuse 18 ani în Opoziție, habar n-avea ce provocări crâncene îl așteptau.

Noul Laburism pe care l-a impus și pe care n-a putut să-l ducă până la capăt, ideile programatice ale partidului pe care le-a schimbat din temelii, reformele pe care le-a impus, economia care a mers bine,  deschiderea fantastică spre Uniunea Europeană, nimic n-a mai contat la un moment dat.
 
Înainte să ajungă la putere știa că trebuie să schimbe rapid ceva fundamental. După ce-a ajuns, același Blair, scria asta: “Propria deșteptare de la Opoziție la guvernare se datorează naturii aspre a procesului decizional. În Opoziție poți, dacă ești suficient  de abil, să maschezi contradicțiile, să tăinuiești opțiunile, să umbrești distincțiile, să arunci o mantie de consens ambiguu asupra deciziilor nepotrivite, rigide sau dezagreabile. În felul acesta, lucrurile arată mai bine. La guvernare ai de-a face numai cu muchii zimțate. În momentul în care faci o alegere și începi să acționezi în baza respectivei alegeri, muchia începe să se tocească. Deșteptarea mea în politica internă s-a produs treptat.”

Pietrele de hotar pentru omul politic Tony Blair au fost deciziile de politică externă. Poporul britanic i s-a opus în cele mai multe situații. Și s-a opus vehement. Dar Blair știa care-i calea dreaptă. Și asta e foarte important pentru un conducător.

“Pe de o parte, publicul înțelege necesitatea prezenței pe scena internațională, pe de altă parte, pentru ei aceasta constă în runde de summituri, banchete și amiciție politică. Pare foarte îndepărtat- “Ce legătură are cu noi?” este întrebarea. Ceea ce ajungi să înțelegi în calitate de lider este că, deși acest sentiment poate fi înțeles, este și eronat. Însăși natura interdependenței face să fie așa. Globalizarea îi apropie pe oameni. Provocările sunt înfruntate împreună iar soluțiile- măcar parțial- trebuie găsite împreună.”, mărturisește același Tony Blair.

Kosovo a fost prima lui mare provocare: “Aveam de-a face cu purificare etnică(…). Conflictul din Kosovo m-a învățat multe lucruri despre guvernare, despre leadership, despre mine însumi. Acum, când recitesc materialele și privesc evoluția situației, mă minunez.(…) Am susținut cu foarte multă fermitate, încă de la început, soluția militară. Privind în urmă, observ că pe tot parcursul, spre iritarea multor aliați și spre consternarea unei mari părți a societății noastre, am pledat fără rezerve, cu tărie, pentru soluționare, nu pentru pacificare. (…) Am pus o presiune colosală pe relația mea personală cu Bill Clinton. Acest lucru spune foarte multe despre el, Bill Clinton acceptând, spre marele lui merit, să pun presiune pe el în felul în care am făcut-o. Spune multe și despre America, și despre disponibilitatea ei de a recunoaște, în ultima clipă, imperativul momentului și de a acționa. Kosovo a fost o problemă foarte dură pentru opinia publică americană. (…) Nu i-a convins pe britanici. În 1999 și, mai ales din cauza Kosovo, eram conștienți că Guvernul pierde la capitolul încredere. Atenția sa- atenția mea- părea să fie îndreptată spre un loc îndepărtat. Și erau multe de făcut acasă. Îndeosebi în domeniile sănătății, educației și infracționalității. Și, într-adevăr, ne străduiam să realizăm ceva. Dar, firesc, titlurile erau pline de tancuri, bombe și avioane.”

Peste 4 ani, Irakul avea să-i dea cea mai puternică lovitură a carierei. I-a provocat coșmaruri, i-a subrezit Guvernul, i-a fracturat legătura cu poporul britanic. A fost cea mai dificilă alegere a vieții lui. Dar nu s-a dat bătut. Un premier care, în ciuda celor mai ample demonstrații populare din ultimii zeci de ani, alege să nu fractureze cel mai important parteneriat strategic al lumii, o face pentru că așa e mai bine pentru poporul lui. Și nu numai pentru al lui.
Să alegi democrația în fața dictaturii – e cel mai nobil țel cu putință. Că pretextul a fost fals, că nu s-au găsit arme de distrugere în masă, că s-au sinucis oameni, că a izbucnit un imens scandal, că s-au făcut investigații, pentru Blair a fost începutul coșmarului. Însă numai un om politic puternic și cu spate pe măsură putea să facă ce a făcut el.

Tony Blair: “Când mă gândeam cum să răspund la întrebarea care mi-a fost pusă la sfârșitul declarației pe care am dat-o în 2010, în cadrul investigației Chilcot pe tema războiului din Irak, mi s-a făcut rău, am simțit un amestec de furie și durere.”Regretați ceva?”- nu era o întrebare care să fie pusă sau la care să se răspundă în urma unei reflecții profunde. Nu era ceva ce putea fi evaluat, judecat și explicat cu profunzime și cu claritate sau chiar cu sinceritate. Era o întrebare jurnalistică. Trebuia să primească un răspuns jurnalistic. Dacă răspundeam “DA”, știam care va fi consecința: “BLAIR ÎȘI CERE SCUZE PENTRU RĂZBOI”, “ÎN SFÂRȘIT, ÎI PARE RĂU”. Alegeți o variantă. Impactul ar fi același. Cei care s-au opus războiului ar jubila. Cei care l-au susținut ar fi îngroziți, imaginându-și că sprijinul și, în anumite cazuri, sacrificiul lor au fost inutile. Dacă răspundeam “NU”, aș fi părut o brută crudă, indiferentă la suferință sau poate chiar mai rău, încăpătânat de îndărătnic nu din cauza puterii, ci pentru că nu mă pricepeam la altceva. Astfel că mi-am asumat responsabilitatea, admițând că decizia îmi aparținuse și evitând știrea care m-a trădat. Cu toate acestea, răspunsul a fost incomplet.(…) Ei chiar cred că nu îmi pasă, că nu simt, că nu regret cu fiecare fibră a ființei mele pierderea celor dispăruți?(…) Nu regret decizia de a porni războiul (…)Pot spune că nu mi-am imaginat niciodată coșmarul pe care l-am trăit și că acest lucru este o parte a responsabilității mele. Dar noțiunea “responsabilității” nu indică o povară eliberată, ci o povară continuă. Regretul poate părea legat de trecut. Responsabilitatea are prezent și viitor(…) Nu îmi pot exprima regretul în cuvinte. Pot doar spera să salvez ceva din tragedia morții, prin faptele unei vieți, viața mea, care încă mai continuă.(…) Mă gândesc ce-ar fi însemnat să-l las la putere (n.m. pe Saddam Hussein).(…) Dar atunci nu puteam prevedea viitorul. Nu puteam decât să călătoresc în prezent. În Februarie 2003, un milion de oameni au protestat la Londra împotriva războiului. Nu mai existase niciodată o demonstrație atât de amplă, ceea ce mi-a reamintit de izolarea mea și de responsabilitatea deciziei pe care aveam s-o iau.

De-a lungul carierei, Tony Blair a fost omul care și-a asumat. Și-a asumat, într-un moment delicat, cu reverberații pe toată planeta, singura poziție ce putea fi luată în momentul Diana. A pus astfel, fără voință, coroana regală britanică, într-o poziție și-o penumbră ce nu vor fi uitate niciodată de nimeni. Repet, Blair a făcut-o fără intenție precisă. A făcut-o doar pentru că așa era corect.

Același Tony Blair a ajuns, în ultima parte a carierei de prim-ministru, să-și transforme, tot fără voie, cel mai bun prieten în cel mai puternic adversar. Sprijinul laburiștilor nu-l mai avea, Gordon Brown efectiv nu mai avea răbdare, îi punea chiar toată presa în cap, îi dărâma cabinetul. Pe de altă parte, Blair era foarte conștient că venirea lui Brown la putere avea să distrugă tot ce-a construit el. Noul Laburism, reformele – Brown nu le înțelegea. Istoria a arătat că Blair a avut dreptate. Gordon Brown a rezistat doar trei ani.

Tony Blair: “Ultimii doi ani de mandat au fost, în multe privințe, cei mai buni și, în același timp, cei mai nefericiți ani. Cei mai buni pentru că deja începusem să mă simt eliberat, puternic și pregătit pentru orice. Cei mai nefericiți, pentru că așa m-am simțit. În acești doi ani, partidul s-a răzvrătit. Gordon se ținea doar de mașinații. Presa anti- Blair-adică cea mai mare parte a presei-renunțase la orice pretenție de obiectivitate. Irakul era pe marginea prăpastiei și, când totul s-a prăbușit, s-a declanșat o investigație polițienească împotriva mea și a echipei mele care aproape a răsturnat Guvernul, fără a fi fost făcută vreo acuzație. Privesc în urmă și mă gândesc: cum am supraviețuit? În perioada aceea, am încercat să mă blindez cu ceea ce era un fel de armură psihologică din care săgețile, pur și simplu, săreau și să ating o stare de imponderabilitate care îmi permitea cumva să plutesc deasupra gloatei demonice care îmi zdrobea toate mădularele. Era vorba de curaj, iar acum privesc în urmă cu mândrie. Eram încolțit. Așa că aveam de ales între a ceda și a lupta.”

Ce spune foarte puțin Blair este că, 8 ani din 10, un sprijin fundamental a primit din partea lui Rupert Murdoch. Relația personală dintre cei doi a fost foarte strânsă dar, pe finalul mandatului lui Blair, Murdoch bătuse delicat palma cu cel mai bun prieten/cel mai mare dușman al lui Blair- Gordon Brown. Foarte delicat…
 “Totuși, până în acest moment, aș putea spune că ar fi fost imposibil să rămân până în 2008. Cei din mass-media- de la Mail, Telegraph, Guardian, Independent, Mirror plus BBC- erau emfatici. Mă voiau pe mine afară și pe el înăuntru, aproape din aceleași motive ca și partidul, cel puțin în ceea ce privește mass-media de stânga. Și cei de dreapta mă voiau afară, însă din alte motive. Mass-media lui Rupert Murdoch era încă în mare parte încurajatoare, dar chiar și el, deși nu insista să plec, considera înțelept s-o fac și să-i las locul lui Gordon. Deși știam că există motive obiective foarte bune pentru partid și, mai important, pentru țară să rămân. Consideram, în mod sincer, că aveam agenda corectă pentru viitorul Marii Britanii și că Gordon n-o avea. Dar, într-un fel în care se întâmplă câteodată în politică, toate acestea au fost mai mult sau mai puțin șterse în fuga spre schimbare. “
În ceea ce privește rezistența la presa ostilă, aș spune că, la acest capitol, Blair a fost un lider extrem de slab. Cu toate c-a stat un deceniu ani la Putere cu Murdoch de partea lui, n-a rezistat decât vreo 2 ani cu o parte din presă împotrivă. În Iunie 2007 a demisionat.
Tony Blair: “Mass media voia să plec mai devreme. În parte, pentru că erau nerăbdători să se producă schimbarea, în parte, pentru că era un sport pentru ei să vadă dacă pot învinge și dacă mă pot scoate afară înainte de termen. OK, știau că într-un fel, plecam involuntar, dar, pe de altă parte, părea prea mult a fi decizia mea și nu a lor, pentru a fi liniștiți. Ne puteam învârti unul în jurul celuilalt, puteam intra în conflict, dar totul era în termeni de egalitate. Considerau că ar fi minunat să scoată totul de la mine pentru ultima oară și să-mi forțeze plecarea (…) În ciuda declarației că urma să plec, eram, la urma urmei, încă prim-ministru și aveam multă putere oficială și multă putere reală restantă. Încă mai puteam să remaniez, să promovez. Chiar și cu mass-media ostilă, încă aveam platforma de la care să vorbesc, să argumentez, să conving.(…) Niciun alt lider politic nu mai plecase vreodată în felul acesta.(…) Pe măsură ce liderii sunt tot mai tineri și locul Marii Britanii în lume se schimbă, aș putea fi primul, dar mă îndoiesc că voi fi ultimul care va pleca așa.”

“Ticăloșilor!”, izbucnește la un moment dat Blair în memorii referindu-se la presă. Nu mai putea. Realitatea era una, presa- o parte a ei- spunea altceva. Înțelegea perfect ce i se întâmplă și de ce. “Fluierul otrăvitor” al Daily Mail îl scotea uneori din minți. Îl afectau chestiunile legate de familie. Era om.

Tony Blair: “Subiectul celui din urmă discurs era irezistibil după zece ani în funcția de prim-ministru: mass-media! Firește că știam că aveau să-l desființeze, satirizeze și, în general, să-l ridiculizeze. Într-un fel, eram în cea mai proastă poziție să vorbesc despre asta. Nimeni nu are simpatie pentru politicieni și mass-media iar politicienii- eu în special- trebuie să petreacă mult timp căutând să câștige prietenia mass-media. Prin urmare, acuzații cum că aș fi interesat numai de propria-mi persoană, ipocrit și necinstit, sunt ușor de făcut. Eram totuși hotărât să alcătuiesc discursul pentru că, în alt sens, doar cineva atât de experimentat în a avea de-a face cu ei și cu poziția și cu postul de prim-ministru poate îndrăzni să aducă critici. L-am scris trezindu-mă la ora 4.30 dimineața și l-am așternut pe hârtie dintr-o bucată. Mărturisesc că, citindu-l mai târziu, în direct la televiziune, în fața unui auditoriu compus din jurnaliști, m-a cuprins teama. A fost scris cum am simțit. Iar simțământul era puternic. Cu toate acestea, raționamentul era corect: faptul că mass-media lucrează acum prin influență, ceea ce conduce la senzația că impiedică dezbaterile judicioase privitoare la politici sau idei. Mai mult, mass media lucrează 24/7, este incredibil de puternică și, totuși, fără o responsabilitate pe măsură. Când se hotărăsc să atace pe cineva, sunt, așa cum am spus, precum “fiarele sălbatice. Dar, mai mult decât atât, sunt totodată, în parte prin prezența concurenței, extrem de partizani, fie pentru a obține un efect maxim, fie pentru a transpune, în fapt, opiniile patronilor sau editorilor lor.
În orice caz, vă imaginați cum a fost primit! Deși chiar și în ziua de astăzi, oameni de acasă cât și cei din străinătate, îmi pomenesc acest discurs. În ciuda celor mai fervente eforturi de a-l denatura sau respinge, răzbătuse!”

Viața și realitățile ei au demonstrat că aproape tot ceea ce făcea Rupert Murdoch era un lanț infinit de ilegalități și multă mizerie. Complicități periculoase la cel mai înalt nivel, premieri până la urmă controlați, mită, șantaj, infracțiuni cu susținerea unor personaje cheie din instituții și leadershipul societății britanice. Dar când imperiul și Murdoch s-au prăbușit, nimeni, absolut nimeni nu l-a mai putut salva. Instituțiile și-au făcut datoria, au funcționat. Până și New York Times a pus umărul. Mizeria a fost uriașă, a pus sub semnul întrebării credibilitatea presei în ansamblu. A afectat credibilitatea unor jurnaliști și de pe alte continente. Oricine l-ar fi apărat pe Murdoch era clar că s-ar fi distrus odată cu el. Blair a fost pe aproape…

Pun sub semnul întrebării nenorocirile lui Murdoch chiar toată cariera lui Tony Blair? E discutabil și de analizat. Aș spune că lasă o imensă umbră. În profunzime, este de așteptat ca multe decizii să fi fost influențate. Dar și nu cele strategice. Deși sunt mulți care spun că Murdoch l-a presat foarte puternic pe Blair pentru implicarea în Irak. Poate că fără el nici n-ar fi acționat. Fără el, cu siguranță, n-ar fi rezistat.

Bineînțeles, Blair a negat mereu oficial și vehement existența oricărui acord cu Murdoch dar, la audieri, a recunoscut sprijinul magnatului pe tot timpul carierei. Culmea, a spus că sprijinul lui Murdoch și al imperiului său au fost la fel de importante ca și ajungerea lui la putere și rămânerea în fruntea cabinetului 10 ani. “Simțeam cu adevărat că efectiv contează asta și încă mai cred (…) Odată ce-ți sunt împotrivă (n.m ziariștii), s-a terminat. E full, e frontal, este de dimineață până seara. E ca un legământ pe viață“, a spus Blair. Și nu i-a uitat pe cei de la Daily Mail: “Au sărit calul. M-au atacat pe mine, mi-au atacat familia, mi-au atacat copiii, mi-au atacat apropiații. De dimineață până seara. Nu numai când eram premier, ci și după aceea. Au făcut-o foarte bine, foarte eficace și sunt și acum foarte putenici”.

Culmea este că Murdoch a încercat să-l tragă după el pe Blair, soția magnatului dezvăluind că Blair este chiar nașul uneia dintre fiicele lui Murdoch. S-a întâmplat în 2010, la 3 ani după ce Blair coborâse de pe scena britanică. Ba, mai mult, Blair ar fi intervenit pe lângă Gordon Brown să oprească investigația ce-i viza imperiul magnatului. Blair a fost reținut pe toată perioada uriașului scandal-ceea ce a ridicat și mai multe întrebări.
Anul trecut, soția lui Blair, Cherie, l-a dat în judecată pe Murdoch pentru că s-a trezit și ea că avea apelurile telefonice interceptate de News of the World. Până și Tony Blair ar fi fost interceptat.

Așadar, ce face un magnat fantastic de puternic dintr-un lider politic de prim rang al lumii? Îl poate ridica, dărâma sau păta iremediabil. Rezista Blair fără Murdoch 10 ani la Putere? Cu certitudine, nu. Până și Tony Blair, în audieri, a recunoscut-o implicit. Imediat după instalare, țin minte că Blair a participat la o ședință cu toți liderii de opinie și editorii controlați de Murdoch. Presa l-a întrebat atunci- o simplă vizită de curtoazie- ceva de genul ăsta a răspuns. Murdoch era des văzut în Downing Street. Vizitele au fost și în mandatul lui Gordon Brown dar și în cel al lui Cameron. Însă un lucru e sigur: Tony Blair și Rupert Murdoch au reprezentat și făcut politica. Au fost parte al aceluiași sistem…

“Concluzia mea, în mod bizar, nu este aceea că e nevoie de puterea politicii pentru a elibera poporul. Ci că este nevoie de puterea poporului pentru a elibera politica. Este neobișnuit pentru un politician să spună acest lucru. Însă nu este mai puțin adevărat că, după cum veți deduce din aceste memorii, nu a fost niciodată absolut limpede dacă drumul pe care l-am străbătut este unul de triumf al persoanei asupra politicii sau al politicii asupra persoanei“, concluzionează Blair exact în finalul memoriilor.

Drumul a fost drept, triumful, din păcate, n-a mai contat. Gustul rămas a fost destul de amar…

P.S. Interviul dat de Blair în România a fost o rușine. Nu pentru Tony Blair, evident. Ci pentru cine l-a luat și nu știa pe cine are în față. Este absolut jenant pentru această breaslă că asemenea oameni au legitimație de jurnalist.

ARTICOLE SIMILARE
2 Comentarii
  1. Răspunde

    casandra

    6 februarie 2013 16:34:04

    Foarte bun, adevarat si echilibrat text. Felicitari!

  2. Răspunde

    Anonim

    23 februarie 2013 11:32:16

    Vezi ca gresesti ,de ce nu vorbesti si de afacerile lui cu toti autocratii din asia? nu inteleg de ce vrei sa para un om echilibrat cand de fapt se bucura de statusul sau si face incontinuare bani din el ,,

LASĂ UN COMENTARIU