Politic

The waiting game

9 iunie 2012

Siria este, fără îndoială, cea mai mare provocare a marilor cancelarii occidentale de câteva luni bune. Bashar al Assad este de neoprit, masacrul continuă iar conflictul se adâncește. Planul lui Kofi Annan a eșuat în mod evident. După Serbia, Afganistan, Irak, Libia o intervenție militară în Siria, trecută prin Consiliul de Securitate al ONU, este aproape imposibilă. De altfel, Lavrov al Rusiei a ieșit public și a spus că niciodată nu va permite așa ceva. “E un scenariu catastrofal. Nu vom permite Consiliului de Securitate să recurgă la forță. Nu va exista un mandat al ONU pentru o intervenție străină în Siria. Vă garantez”. Poziția lui Lavrov este fără echivoc.

Cu un președinte american în luptă pentru un al doilea mandat, cu un președinte rus puternic poziționat în debutul celui de-al treilea mandat, cu o Europă profund instabilă economic, Siria pare să fie o problemă mult prea mare căreia nimeni nu vrea să-i găsească, deocamdată, o soluție. Așa că ONU, prin Kofi Annan, la sfatul Rusiei probabil, propune un plan B, cu implicarea Iranului. Să negociezi cu Khamenei și cu Ahmadinejad, bănuiți a susține și sponsoriza ceea ce este în Siria, a fost o propunere văzută de mulți ca o “glumă bună”. Înseamnă să legitimezi totul. Puterea, influența Iranului, înarmarea nucleară, nerecunoașterea Israelului, sponsorizarea terorismului și multe alte lucruri. Chiar dacă vorbim despre ONU și nu de un anume stat.

Pe de altă parte, cu un veto al Rusiei, orice rezoluție pe intervenție este ca și eșuată. Și se pot dezgropa și problemele istorice. Afganistan care nu s-a terminat, Irak- care n-a avut mandat pe intervenție și despre care, de exemplu, Tony Blair mărturisea că a fost cea mai grea decizie din întreaga lui carieră. Cu un milion de oameni protestând în stradă, cu un ONU ocolit pentru că opoziția Rusiei, Franței și Germaniei era evidentă, cu un plan postbelic greșit și recunoscut, cu un Hans Blix fluctuant din cauza grelei răspunderi, intervenția s-a făcut. Iar arme de distrugere în masă, culmea, nu s-au găsit. Victime au fost oricum de toate părțile. Regimul a fost schimbat, tranziția a durat destul de mult și țara a fost, pe cât se poate, democratizată. Ar mai face un lider ca Tony Blair așa ceva? El zice, căutându-și pretexte prin explicații fluviu, totuși că…da. Irakul l-a măcinat teribil. Eu tind să cred însă că nu…

Nu degeaba mă refer la Tony Blair. În mărturisirile sale, explică pe cât se poate discuțiile cu marile cancelarii pe provocările externe pe care le-a prins: Serbia, Sierra Leone, 9/11, Afganistan, Irak. Nu întâmplător poate, din discuții reiese poziția constantă a lui Putin vizavi de ONU. ONU e inutilă, complică, nu e nevoie de așa ceva, trebuie ocolită. Acum, culmea, Rusia sfătuiește ONU să apeleze la Iran dacă vrea să rezolve Siria. Iar Kofi Annan scoate, la îndrumarea miniștrilor de extene din Orientului Mijlociu, ca și justificare în discuțiile cu Iranul, următoarea remarcă: “Siria nu este Libia. Nu va imploda, va exploda peste granițe”. Dacă va fi așa sau nu, nimeni nu știe. Cert este că Bashar al Assad, un autentic dictator de tip nou, nu este chiar un idiot.

Cât despre Siria, vorba lui Cooper de la CNN, care invariabil pedalează pe această idee: Niciunul dintre noi nu poate pretinde că nu știe ce se întâmplă. Nimeni nu poate spune: scuze, dar eu n-am știut cât e de grav. Siria se vede de la o poștă că este cel mai mare și grav derapaj al unui regim actual din Orient. Una este să mori în război declarat, și alta este să mori în văzul întregului mapamond care se uită, se miră, se îngrozește, se revoltă în declarații și cam întoarce spatele. Ambele sunt înfiorătoare. Siria, în anul de grație 2012, a întrecut cu siguranță orice măsură. La ea, abominabilul a reușit să capete un grad de comparație. Sute de copii sfârtecați, peste 13.000 de morți and… still counting. Până în ce punct va fi destul? Nimeni nu știe.

Marile puteri sunt într-un joc al așteptării. Un joc de glezne conștient și ucigător.

ARTICOLE SIMILARE
2 Comentarii
  1. Răspunde

    Anonim

    10 iunie 2012 00:36:31

    Scenariul cu o explozie e cat se poate de plauzibil. Sa nu uitam ca Israelul este cat se poate de pregatit sa loveasca preventiv Iranul. Un razboi in zona ar fi o ocazie buna. Lucrurile se vor transa dupa alegerile din US din toamna. Lucruri se intampla: Iranul este izolat pe pietele financiare, rubla se depreciaza si in curand Rusia poate avea parte de propria criza (asteptarile populatiei sunt mari si promisiunile scumpe)…

  2. Răspunde

    ziarist

    10 iunie 2012 00:59:44

    @anonim. Să înțeleg că o campanie electorală, fie ea și în US, e mai importantă decât un Bashar care își măcelărește poporul…Sună incredibil, dar cam așa e. Cât despre ONU, eu nu-mi fac speranțe. Și Kofi Annan dar și ONU au fost întotdeauna reticenți oricăror intervenții militare.

LASĂ UN COMENTARIU